»

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Mem02

- Canta-mi ceva femeie! Hai, ca doar suntem romani, codru-i frate cu noi...canta ca-n codru...canta ca-n frac-tu.

L-am privit cu dispret si am inceput sa ridic praful de pe masa.

- Nu-mi trebe! Nu-mi trebe nimic, m-auzi?
- Esti proasta, fa!

Imi aparu in fata un zid verde; imi parea ca il atingeam usor si ca ma cufundam in el cu toata fiinta mea. Aveam senzatia unei atingeri celeste eterne, de care nu ma puteam desprinde. Voiam sa vad caramizile, dar starea aceea de liniste de dinaintea furtunii si indiferenta fata de realitate ma facu sa las undeva departe de mine complexul partii; priveam zidul in toata splendoarea lui. De acolo de sus, din Zid, vedeam lumea. O lume plina de oase si cartilagii; numai legaturi. Mi se parea o enorma panza de paianjen, o panza de calciu, facuta din schelete imbracate.

Ce imaginatie....odata tinusem soarele intr-o mana si luna in cealalta, iar stelele imi stateau in fata si jucam popice cu ele. Prima data aruncasem soarele si nimerii jumatate din stele, apoi am aruncat luna, dar nu am mai nimerit nimic; mai aveam jumatate din stele. Trebuia sa le daram. No balls.
Fugii dupa ele...a, da fugii! Si de la capat.